Un veac de singuratate, in varianta franceza

Blesteme, incest, mitologie, fantastic. Un veac de singuratate in varianta franceza, dar mult mai slab decat originalul. Cam asa ar putea fi caracterizata, pe scurt, Cartea noptilor de Sylvie Germain (varianta aparuta la Cotidianul).

Avem o familie, Peniel, care se transforma, rapid, intr-un adevarat neam. E drept, nasterea e grea. Vitalie Peniel (un fel de Ursula Buendia, dar fara consistenta acesteia) pierde sapte copii pana sa se nasca Theodore-Faustin. Baiatul se inalta rapid, preluand parca vitalitatea tuturor fratilor morti inaintea sa. Naratiunea curge frenetic, dar prea rar dezvolta episoade memorabile, asa cum ii reusesc de minune lui Garcia Marquez.

Dupa moartea tatalui sau, Theodore-Faustin se casatoreste, face doi copii, si pleaca la razboi, de unde se intoarce un fel de monstru. Ii moare sotia, dupa care face un copil cu fiica sa. Odrasla lor va face mai multe randuri de gemeni, care la randul lor vor face tot gemeni (chestia cu gemenii e preluata tot de la.., ati ghicit, Garcia Marquez). Si tot asa, pana la final, pe care o sa va las sa-l descoperiti singuri, daca o sa aveti rabdare.

Cartea nu ca nu-i placuta, dar pe mine cel mai tare m-a enervat simbolismul agresiv, ritualic, de sorginte europeana, care sare de prin fiecare colt din fiecare pagina. Dupa, mai sunt tot felul de scene suta la suta fantasy, care par destul de cautate si carora nu le-am inteles prea bine rostul (da’ poate e doar vina mea).

Principala calitate a Cartii noptilor: ritmul e alert, scriitura este foarte ingrijita (desi nu e memorabila).

Nota: 6

“Decojind ceapa” sau cum sa devii gurmand fara sa pui gura pe mancare

Gunter Grass, Decojind ceapa, trad. Victor Scoradet, Polirom, 2007

Am inceput 2008 cu “ceapa decojita” a lui Gunter Grass, pe care mi-am cumparat-o pentru ca nu am mai gasit Versetele satanice in librariile din Bucuresti. Nu-mi pare rau ca am luat-o, dar nici prea bine nu-mi pare.

O sa incep cu ceea ce mi se pare mie principala buba a cartii: sunt destule bucati care puteau fi scurtate sau chiar lasate pe afara fara sa se supere cineva. Sunt halci de text consistente care pur si simplu s-au evaporat imediat cum le-am citit. In mod ciudat, cel mai greu mi-a picat povestea uceniciei artistice a lui Grass, care, desi este substantiala, parca nu are forta. Asteptam multe de la ea si marturisesc, cu regret, ca pe alocuri m-am plictisit de-a binelea.

Dar dracu’ nu-i chiar atat de negru. In supa oarecum cenusie a vietii copilului si tanarului Grass, cel putin asa cum si-o aminteste octogenarul Grass, plutesc si episoade memorabile, pline de culoare si gust. Primul, in ordine cronologica, este portretul lui “Noinufacemasaceva”, un adolescent blond, arian, atlet, care refuza sa puna mana pe arma la instructie, in ciuda pedepselor umilitoare la care era supus. Dupa cum probabil ati ghicit, tipul isi motiva fiecare refuz cu “noi nu facem asa ceva” (o sa va las sa vedeti singuri de ce) si sintagma ii scotea din sarite pe instructorii nazisti.

Poate cel mai frumos episod din toata cartea este cel al cursului de bucatari la care a participat Grass intr-un lagar de prizonieri, dupa terminarea razboiului. Vesnic infometati, Grass si alti fosti tineri lupi hitleristi participau la tot felul de cursuri menite, printre altele, sa-i faca sa uite de lipsa mancarii. Cu matele ghiorainde, prizonierii invatau de la un bucatar sef din Basarabia (plimbat, dupa propriile-i vorbe, prin Bucuresti, Belgrad, Viena etc.) cum sa gateasca delicioase preparate din porc, gasca si alte vieti cu aripi sau fara. Forta de convingere a bucatarului era atat de mare incat invataceii rahitici reuseau, pentru doua ore, sa vada, sa guste si sa pipaie feluri de mancare pe care le percepeau doar cu ochiul mintii, singurele ingrediente aflate la dispozitia clasei fiind o tabla de scoala si bucati de creta. Grass marturiseste ca respecta si acum cu sfintenie invataturile maestrului anonim din Basarabia, care l-a invatat ca pentru a gati nu este nevoie de mancare.

In sfarsit, ajungem si la faimosul & controversatul capitol in care Grass si-a povestit experienta in trupele SS. Un pusti debusolat care intr-un moment de extaz a vrut sa se inroleze in echipajul unui submarin, dar care a fost distribuit, atunci cand deznodamantul razboiului era previzibil, in uniforma detasamentelor mortii. Cu runele pe brat, Grass nu a avut nici ocazia, nici dorinta sa plateasca tribut lui Hitler. In schimb, s-a scapat pe el in fata tancurilor rusesti, invatand astfel ce este frica.

Decojind ceapa nu este o capodopera, nu te lasa cu gura cascata, si abia daca este luminata de scanteia care a aprins Toba de tinichea. Dar este o carte frumoasa, placuta, scrisa bine, cu simtul raspunderii, asa cum autorii romani doritori de nemurire nu stiu inca sa scrie.

PS Acum citesc Vorbeste, memorie a lui Nabokov. Am mai citit-o acu’ cativa ani, in graba, si imi amintesc ca mi-a placut, desi nu mai tin minte prea multe amanunte. Impresii, dupa ce o termin.

Labirinturile lui Lempriere

Imi propusesem de mult sa citesc Dictionarul lui Lempriere - de Lawrence Norfolk (http://www.nemira.ro/colectie2.asp?id=2&pg=4&ord=1&tid=432), dar nu mai gaseam cartea in librarii si imi era lene sa o comand pe internet. Asa ca am cumparat-o imediat cum am dat pestea ea intr-un anticariat si m-am pus pe treaba.

Pentru cine gusta Thomas Pynchon, Lawrence Norfolk e ca un pahar de apa rece dupa o plimbare prin arsita: ambii publica rar, si orice le iese de sub degete este o desfatare. Stiam ca nu va fi o lectura usoara: intriga complexa, o lume subterana, larvara, cabale, mitologie, roboti si cuvinte rare.

Desi intra destul de greu in actiune imediat, imediat dupa nu mai poti sa lasi cartea din mana. Dincolo de intriga propriu-zisa (pe care nu o sa o dezvalui, fireste), sunt cateva scene memorabile, plastice, pline de gusto , asa cum nu prea se mai scriu in ziua de azi. Preferata mea este fantastica intrecere (Jocurile Cupelor) care are loc la Porc Club si la care Lempriere este dus de Septimus (un amic care se afla in slujba dusmanilor) si se imbata ranga pentru prima oara in viata.

Mai este si savuroasa reconstructie a Londrei de sfarsit de secol XVIII - care mi-a placut mai mult decat ce a reusit sa faca Peter Ackroyd in Chatterton, pe care l-am citit recent de la Cotidianul - si cea a sediului de la La Rochelle, cel descris si de Dumas in Cei trei muschetari.

Una peste alta, merita sa comandati cartea si sa o savurati, daca nu ati citit-o deja. Astept cu nerabdare celelalte carti ale lui Lawrence Norfolk, The Pope’s Rhinoceros si In the Shape of a Boar, desi poate este mai indicata o lectura direct in engleza.

Profu’ Nabokov si cursurile lui de literatura

Imi si imaginez cum aparea Nabokov in sala de curs: distant, aristocratic, putin snob. Nu cred ca dadea nici doi lei pe parerile studentilor sai. Se aseza in fata lor si incepea sa le povesteasca despre cartile lui preferate ( M. Bovary, Anna Karenina, Ulise), dar si despre autori mari, dar care il calcau pe nervi (Dostoievski). Probabil nu mi-ar fi placut sa dau examene cu el, dar fara dubiu cursurile sale de literatura sunt printre cele mai misto studii de critica pe care le-am citit.

Nabokov a fost un scriitor mare. Si ca orice scriitor mare, mai intai a fost un cititor mare, nonconformist. Nu se sfieste sa-si declare admiratia pentru autorii care il incanta, dar nici oprobiul pentru cei care nu-i sunt pe plac. In Cursurile de literatura rusa a alcatuit chiar si un top (nu doar eu sunt obsedat de topuri): Tolstoi, Gogol si Cehov ocupa primele trei pozitii, in vreme ce Dostoievski pica din cauza stilului.

Sunt studii, precum cele despre Flaubert si Joyce, din care razbate clar admiratia lui Nabokov pentru subtilitatea si geniul artistic al celor doi. Dar preferatul meu este cel despre Tolstoi. Nicaieri Nabokov nu se apleaca cu atata delicatete asupra paginilor unei carti cum face cu Anna Karenina. Prospetimea analizei, modul in care Nabokov citeste cartea transforma studiul intr-o adevarata opera de arta. Si, ca sa-l parafrazez pe unul dintre preferatii lui Nabokov, asa de tare m-a invartit in tigaia frazelor lui incat m-am decis sa recitesc Anna Karenina.    

Cele doua volume de cursuri de literatura aparute la Thalia (cel despre literatura rusa mi l-am cumparat, spre rusinea mea, abia acum doua saptamani si l-am tot citit de atunci) merita toti banii.

Lectura placuta