Polirom scoate Curcubeul gravitatiei in primavara

Mi-a soptit cineva de la Polirom ca Rares Moldovan este, citez, pe ultima suta de metri cu traducerea Curcubeului lui Pynchon si ca romanul o sa ajunga in librarii undeva in primavara sau cel mai tarziu prin vara.

Nici nu mai stiu de cand il astept. Sper ca Rares sa fie sanatos destul timp si sa le traduca si pe celelalte, daca il mai tin puterile si rabdarile.

Maine scriu despre trilogia Snopesilor a lui Faulkner, la care tot infulec de saptamana trecuta si pe care abia am terminat-o.

S-au anuntat castigatorii premiilor Medicis

Tocmai s-au anuntat castigatorii premiilor Medicis.

Castigator a fost scriitorul haitian (care in prezent locuieste la Montreal) Dany Laferrière , pentru L’Enigme du retour, publicat la editura Grasset.

Premiul pentru roman străin l-a luat americanul Dave Eggers ,  pentru What is the What, iar  cel pentru eseu Alain Ferry.

Steaua lui Roberto Bolano

Roberto Bolano, O stea indepartata, trad. Alina Cantacuzino, Curtea veche, 2008

America Latina trebuie sa fie un taram uluitor. Sute de ani a produs doar carti cu cel mult o valoare locala. Apoi, dintr-o data, la mijlocul secolului trecut, a lovit ca un asteroid de dimensiuni colosale literatura mondiala. Praful nu s-a asezat inca in urma formidabilului cutremur, nimeni nu a ramas neatins.

La inceput a fost profetul Borges. Veritabil varf de lance, hranit din Marea Traditie, s-a cocotat jucaus pe aceeasi treapta cu Kafka. Mica bresa pe care a deschis-o el a fost transformata intr-o adevarata spartura din locotenentii sai Bioy Casares, Carpentier, Lezama Lima, Juan Rulfo sau Onetti, desi nu toti i-au urmat intocmai calea.

Apoi a venit valul care avea sa mature dinozaurii lumii vechi si noi deopotriva. Cortazar, Fuentes, Vargas Llosa si Garcia Marquez, au devenit, peste noapte, adevarate vedete literare si actorii unuia dintre cele mai importante momente ale literaturii secolului XX. Mai spectaculosi decat modernistii europeni si americani, precursorii lor directi, au redat romanului stralucirea pe care parea pe cale sa o piarda.

Dintr-o data, toate celelalte literaturi au palit. Dintre contemporanii lor, doar Nabokov, Grass sau Pynchon le pot tine piept cu brio, insa in comparatie cu vitalitatea romanului sudamerican, noul roman francez, de exemplu, pare un robotel usor retardat, programat de o echipa de informaticieni lipsiti de imaginatie.

Dupa socul “boom-ului” initial, romancierii latino au aparut ca ciupercile dupa ploaie. Ii vezi peste tot, pe tarabe, in librarii, pe net. Insa doar unul pare sa se fi ridicat, pana acum, la nivelul celebrilor sai confrati de continent: Roberto Bolano.

In ceea ce ma priveste, este singurul scriitor cu adevarat mare pe care l-am descoperit dupa Pynchon.  Iese direct din mantaua lui Borges (zic criticii de meserie). In mediul nostru cultural, inca debil, nu a fost tradus pentru prima data decat anul trecut, cu doua mici romane, O stea indepartata si Nocturna in Chile, urmate de un volum de nuvele anul asta, Tarfe asasine. O sa scriu despre toate, in ordinea in care le-am citit (aceeasi in care le-am enumerat).

Asaaaa.

O stea indepartata urmareste destinul unui poet/criminal in serie chilian, Charlos Wieder (e doar unul dintre numele lui), care incepe in mijlocul cenaclurilor literare de pe vremea regimului lui Salvador Allende si se termina cu o secta de scriitori sariti de pe fix, care vor sa asimileze literatura scuipand, vomitand, urinand, defecand sau taindu-si venele pe paginile din carti de-ale clasicilor.

Firul narativ trece, delirant, prin lovitura de stat a lui Pinochet si expozitii cu fotografii cu victime torturate pana la moarte, printre altele cu o mica escala in statia “snuff porno”. Si cred ca-i destul pentru a trezi curiozitatea oricui. Nu va lasati pacaliti, totusi, de monstruozitatile insirate mai sus. Subiectul romanului este, in esenta, destinul poeziei intr-o lume a violentei extreme, o poezie care se intrepatrunde cu aceasta violenta intr-un mod care nu mai permite, de multe ori, diferentierea lor.

Unul dintre lucrurile care mi-a placut cel mai mult in acest roman este tehnica destinelor paralele, istorii care cresc din firul narativ de baza, se indeparteaza, dar, in mod miraculos, nu doar ca nu plictisesc, dar reusesc cumva sa imbogateasca povestea. Ca sa dau un singur exemplu este destinul lui Juan Stein, in roman unul dintre cei mai reputati poeti ai epocii si patron al unui cenaclu literar, care se transforma, la un moment dat, intr-unul dintre numerosii luptatori de guerilla care au umplut America Latina in a doua jumatate a secolului trecut si asupra caruia, la sfarsit, planeaza un aer complet de incertitudine in momentul in care unul dintre protagonisti afla ca, de fapt, murise de mult.

Mult mai misto despre O stea indepartata a scris, mai demult, terorista.

O sa revin maine cu niste detalii despre Bolano, pentru cei care vor sa stie mai multe.

Saramago vrea sa scrie despre industria de armament

Cred ca lui Saramago nu-i surade ideea unei batraneti linistite. E deja un clasic in viata, a luat Nobelul cu seria aia de romane care tratau idei filozofice f abstracte, si acum, cand nu mai are nimic de pierdut, dar nici de castigat, trage in toata lumea.

Proaspat iesit dintr-un scandal monstru cu Biserica Catolica portugheza dupa romanul Cain, acum a anuntat ca vrea sa scrie despre industria de armament. Pun pariu ca o sa inflameze o gramada de spirite. Spor la munca, S.!