Un veac de singuratate, in varianta franceza

Blesteme, incest, mitologie, fantastic. Un veac de singuratate in varianta franceza, dar mult mai slab decat originalul. Cam asa ar putea fi caracterizata, pe scurt, Cartea noptilor de Sylvie Germain (varianta aparuta la Cotidianul).

Avem o familie, Peniel, care se transforma, rapid, intr-un adevarat neam. E drept, nasterea e grea. Vitalie Peniel (un fel de Ursula Buendia, dar fara consistenta acesteia) pierde sapte copii pana sa se nasca Theodore-Faustin. Baiatul se inalta rapid, preluand parca vitalitatea tuturor fratilor morti inaintea sa. Naratiunea curge frenetic, dar prea rar dezvolta episoade memorabile, asa cum ii reusesc de minune lui Garcia Marquez.

Dupa moartea tatalui sau, Theodore-Faustin se casatoreste, face doi copii, si pleaca la razboi, de unde se intoarce un fel de monstru. Ii moare sotia, dupa care face un copil cu fiica sa. Odrasla lor va face mai multe randuri de gemeni, care la randul lor vor face tot gemeni (chestia cu gemenii e preluata tot de la.., ati ghicit, Garcia Marquez). Si tot asa, pana la final, pe care o sa va las sa-l descoperiti singuri, daca o sa aveti rabdare.

Cartea nu ca nu-i placuta, dar pe mine cel mai tare m-a enervat simbolismul agresiv, ritualic, de sorginte europeana, care sare de prin fiecare colt din fiecare pagina. Dupa, mai sunt tot felul de scene suta la suta fantasy, care par destul de cautate si carora nu le-am inteles prea bine rostul (da’ poate e doar vina mea).

Principala calitate a Cartii noptilor: ritmul e alert, scriitura este foarte ingrijita (desi nu e memorabila).

Nota: 6