“Decojind ceapa” sau cum sa devii gurmand fara sa pui gura pe mancare
Gunter Grass, Decojind ceapa, trad. Victor Scoradet, Polirom, 2007
Am inceput 2008 cu “ceapa decojita” a lui Gunter Grass, pe care mi-am cumparat-o pentru ca nu am mai gasit Versetele satanice in librariile din Bucuresti. Nu-mi pare rau ca am luat-o, dar nici prea bine nu-mi pare.
O sa incep cu ceea ce mi se pare mie principala buba a cartii: sunt destule bucati care puteau fi scurtate sau chiar lasate pe afara fara sa se supere cineva. Sunt halci de text consistente care pur si simplu s-au evaporat imediat cum le-am citit. In mod ciudat, cel mai greu mi-a picat povestea uceniciei artistice a lui Grass, care, desi este substantiala, parca nu are forta. Asteptam multe de la ea si marturisesc, cu regret, ca pe alocuri m-am plictisit de-a binelea.
Dar dracu’ nu-i chiar atat de negru. In supa oarecum cenusie a vietii copilului si tanarului Grass, cel putin asa cum si-o aminteste octogenarul Grass, plutesc si episoade memorabile, pline de culoare si gust. Primul, in ordine cronologica, este portretul lui “Noinufacemasaceva”, un adolescent blond, arian, atlet, care refuza sa puna mana pe arma la instructie, in ciuda pedepselor umilitoare la care era supus. Dupa cum probabil ati ghicit, tipul isi motiva fiecare refuz cu “noi nu facem asa ceva” (o sa va las sa vedeti singuri de ce) si sintagma ii scotea din sarite pe instructorii nazisti.
Poate cel mai frumos episod din toata cartea este cel al cursului de bucatari la care a participat Grass intr-un lagar de prizonieri, dupa terminarea razboiului. Vesnic infometati, Grass si alti fosti tineri lupi hitleristi participau la tot felul de cursuri menite, printre altele, sa-i faca sa uite de lipsa mancarii. Cu matele ghiorainde, prizonierii invatau de la un bucatar sef din Basarabia (plimbat, dupa propriile-i vorbe, prin Bucuresti, Belgrad, Viena etc.) cum sa gateasca delicioase preparate din porc, gasca si alte vieti cu aripi sau fara. Forta de convingere a bucatarului era atat de mare incat invataceii rahitici reuseau, pentru doua ore, sa vada, sa guste si sa pipaie feluri de mancare pe care le percepeau doar cu ochiul mintii, singurele ingrediente aflate la dispozitia clasei fiind o tabla de scoala si bucati de creta. Grass marturiseste ca respecta si acum cu sfintenie invataturile maestrului anonim din Basarabia, care l-a invatat ca pentru a gati nu este nevoie de mancare.
In sfarsit, ajungem si la faimosul & controversatul capitol in care Grass si-a povestit experienta in trupele SS. Un pusti debusolat care intr-un moment de extaz a vrut sa se inroleze in echipajul unui submarin, dar care a fost distribuit, atunci cand deznodamantul razboiului era previzibil, in uniforma detasamentelor mortii. Cu runele pe brat, Grass nu a avut nici ocazia, nici dorinta sa plateasca tribut lui Hitler. In schimb, s-a scapat pe el in fata tancurilor rusesti, invatand astfel ce este frica.
Decojind ceapa nu este o capodopera, nu te lasa cu gura cascata, si abia daca este luminata de scanteia care a aprins Toba de tinichea. Dar este o carte frumoasa, placuta, scrisa bine, cu simtul raspunderii, asa cum autorii romani doritori de nemurire nu stiu inca sa scrie.
PS Acum citesc Vorbeste, memorie a lui Nabokov. Am mai citit-o acu’ cativa ani, in graba, si imi amintesc ca mi-a placut, desi nu mai tin minte prea multe amanunte. Impresii, dupa ce o termin.
