Veste buna pentru fanii lui Shakespeare

Piesa Eduard al III-lea a lui W. Shakespeare, o superproducţie cu 35 de personaje pusă în scenă pentru prima dată în România, în regia lui Alexandru Tocilescu, va avea premiera pe 26 şi 27 ianuarie la Teatrul Naţional.

Reprezentantii teatrului spun ca piesa, care va fi jucată la Sala Mare, este o producţie grandioasă, cu o echipă de 30 de actori care interpretază 35 de personaje shakespeariene.

Un veac de singuratate, in varianta franceza

Blesteme, incest, mitologie, fantastic. Un veac de singuratate in varianta franceza, dar mult mai slab decat originalul. Cam asa ar putea fi caracterizata, pe scurt, Cartea noptilor de Sylvie Germain (varianta aparuta la Cotidianul).

Avem o familie, Peniel, care se transforma, rapid, intr-un adevarat neam. E drept, nasterea e grea. Vitalie Peniel (un fel de Ursula Buendia, dar fara consistenta acesteia) pierde sapte copii pana sa se nasca Theodore-Faustin. Baiatul se inalta rapid, preluand parca vitalitatea tuturor fratilor morti inaintea sa. Naratiunea curge frenetic, dar prea rar dezvolta episoade memorabile, asa cum ii reusesc de minune lui Garcia Marquez.

Dupa moartea tatalui sau, Theodore-Faustin se casatoreste, face doi copii, si pleaca la razboi, de unde se intoarce un fel de monstru. Ii moare sotia, dupa care face un copil cu fiica sa. Odrasla lor va face mai multe randuri de gemeni, care la randul lor vor face tot gemeni (chestia cu gemenii e preluata tot de la.., ati ghicit, Garcia Marquez). Si tot asa, pana la final, pe care o sa va las sa-l descoperiti singuri, daca o sa aveti rabdare.

Cartea nu ca nu-i placuta, dar pe mine cel mai tare m-a enervat simbolismul agresiv, ritualic, de sorginte europeana, care sare de prin fiecare colt din fiecare pagina. Dupa, mai sunt tot felul de scene suta la suta fantasy, care par destul de cautate si carora nu le-am inteles prea bine rostul (da’ poate e doar vina mea).

Principala calitate a Cartii noptilor: ritmul e alert, scriitura este foarte ingrijita (desi nu e memorabila).

Nota: 6

Noul roman al lui Rushdie va iesi pe piata in iunie

Nou roman de Salman Rushdie va fi publicat în iunie, a aparut stire pe Reuters. Traducerea în romana va fi realizata de Polirom, editură ce a semnat deja contractul pentru volum.

Noul roman, “The Enchantress of Florence”, este unul istoric plasat în Florenta din vremea Renasterii. Spune povestea unei femei care incearca sa fie stapana propriului destin într-o lume a barbatilor. Noul roman marcheaza o schimbare majora pentru Salman Rushdie în ceea ce priveste subiectul si locul unde se desfasoara actiunea, a spus editorul Will Murphy de la Random House, cea mai mare editura din lume.

 

Planuri, nene

Pentru 2008 mi-am propus dupa cum urmeaza:

1. pe langa toate cartile pe care le voi citi, vreau sa trag brazde adanci prin Flaubert si Joyce. In the old fashioned way, vreau sa ii parcurg cu creionu-n mana, capitol cu capitol. Nu ca vreau sa aduc vreo contributie majora la interpretarea lor critica, departe de mine gandul asta, vreau doar sa-i citesc cu atentie si sa pus pe hartie niste impresii. Cu Flaubert n-ar trebui sa am mari probleme, insa Joyce e oricand o aventura. Am mai citit odata Ulise cand eram in liceu si l-am parcurs  mai mult la nivel anecdotic, carevasazicasuperficial. Cu Finnegans Wake, insa, e alta poveste. O varianta in romana nu exista, iar in engleza…

2. mai sunt cateva carti pe care tin neaparat sa le citesc:

- Gravity’s Rainbow, Thomas Pynchon (sper sa apara la Polirom anul asta. Am mai citit-o in engleza, da mi s-a parut f. grea. Am avut o rata de intelegere undeva pe la 70-80% )

- Ada, Vladimir Nabokov (asteapta cam de multisor in biblioteca)

- Asasinul orb, Margaret Atwood

- Versetele satanice, Salman Rushdie

- Orbirea, Elias Canetti

- si Cainii paradisului, Abel Posse

Mai am si cateva bete noire, de care nu cred ca voi scapa anu’ asta. Una dintre ele este Omul fara insusiri  - Rober Musil. Am editia in cinci volume de la Univers, l-am inceput de mai multe ori, dar…Si poate voi citi si Orbitor cap coada. Inca nu mi-am dat seama daca e the real thing sau nu.

“Derapaj”, de Ion Manolescu, prima in topul vanzarilor la Polirom

Stiu ca sunt oameni care vor stramba din nas, dar se pare ca Derapajul lui Ion Manolescu a fost cea mai bine vanduta carte romaneasca la Polirom in 2007. Au urmat Sînt o babă comunistă! - Dan Lungu, Băiuţeii - Filip Florian şi Matei Florian, Degete mici (ediţia a doua) - Filip Florian, Teodosie cel Mic - Răzvan Rădulescu şi O sută de ani de zile la Porţile Orientului - Ioan Groşan.

Totusi nu apar tirajele. Le stie careva?

“Versetele satanice”, din nou in librarii peste o saptamana

Cica primul tiraj din Versetele satanice, respectiv 5.000 de exemplare, s-a epuizat din librariile din toata tara inca din prima zi de la lansare, pe 20 decembrie. Cei de la Polirom asteapta acu deschiderea tipografiilor pentru scoaterea unui nou tiraj, de 10.000 de bucati, care ar trebui sa iasa pe piata peste aprox. o saptamana.

Veste buna, asadar, pentru toti cei care, din diverse motive, ca si mine, au ratat Versetele inainte de Craciun.

Ningeeeeeeeeeee!!!!

Ce surpriza frumoasa! Ca in povestile lui Dickens sau romanele lui Tolstoi. E prima zapada adevarata pe care am prins-o in Bucuresti in cei doi ani si ceva de cand m-am mutat aici. Am mai prins pe la Sibiu, in facultate, si pe acasa cand eram mic.

La munca a trebuit sa-mi fac loc printr-o zapada care avea mai bine de jumatate de metru, ceea ce mi-a placut teribil. Cred ca deseara o sa imi scot pisoii putin afara sa ii tavalesc si pe ei prin zapada.

“Decojind ceapa” sau cum sa devii gurmand fara sa pui gura pe mancare

Gunter Grass, Decojind ceapa, trad. Victor Scoradet, Polirom, 2007

Am inceput 2008 cu “ceapa decojita” a lui Gunter Grass, pe care mi-am cumparat-o pentru ca nu am mai gasit Versetele satanice in librariile din Bucuresti. Nu-mi pare rau ca am luat-o, dar nici prea bine nu-mi pare.

O sa incep cu ceea ce mi se pare mie principala buba a cartii: sunt destule bucati care puteau fi scurtate sau chiar lasate pe afara fara sa se supere cineva. Sunt halci de text consistente care pur si simplu s-au evaporat imediat cum le-am citit. In mod ciudat, cel mai greu mi-a picat povestea uceniciei artistice a lui Grass, care, desi este substantiala, parca nu are forta. Asteptam multe de la ea si marturisesc, cu regret, ca pe alocuri m-am plictisit de-a binelea.

Dar dracu’ nu-i chiar atat de negru. In supa oarecum cenusie a vietii copilului si tanarului Grass, cel putin asa cum si-o aminteste octogenarul Grass, plutesc si episoade memorabile, pline de culoare si gust. Primul, in ordine cronologica, este portretul lui “Noinufacemasaceva”, un adolescent blond, arian, atlet, care refuza sa puna mana pe arma la instructie, in ciuda pedepselor umilitoare la care era supus. Dupa cum probabil ati ghicit, tipul isi motiva fiecare refuz cu “noi nu facem asa ceva” (o sa va las sa vedeti singuri de ce) si sintagma ii scotea din sarite pe instructorii nazisti.

Poate cel mai frumos episod din toata cartea este cel al cursului de bucatari la care a participat Grass intr-un lagar de prizonieri, dupa terminarea razboiului. Vesnic infometati, Grass si alti fosti tineri lupi hitleristi participau la tot felul de cursuri menite, printre altele, sa-i faca sa uite de lipsa mancarii. Cu matele ghiorainde, prizonierii invatau de la un bucatar sef din Basarabia (plimbat, dupa propriile-i vorbe, prin Bucuresti, Belgrad, Viena etc.) cum sa gateasca delicioase preparate din porc, gasca si alte vieti cu aripi sau fara. Forta de convingere a bucatarului era atat de mare incat invataceii rahitici reuseau, pentru doua ore, sa vada, sa guste si sa pipaie feluri de mancare pe care le percepeau doar cu ochiul mintii, singurele ingrediente aflate la dispozitia clasei fiind o tabla de scoala si bucati de creta. Grass marturiseste ca respecta si acum cu sfintenie invataturile maestrului anonim din Basarabia, care l-a invatat ca pentru a gati nu este nevoie de mancare.

In sfarsit, ajungem si la faimosul & controversatul capitol in care Grass si-a povestit experienta in trupele SS. Un pusti debusolat care intr-un moment de extaz a vrut sa se inroleze in echipajul unui submarin, dar care a fost distribuit, atunci cand deznodamantul razboiului era previzibil, in uniforma detasamentelor mortii. Cu runele pe brat, Grass nu a avut nici ocazia, nici dorinta sa plateasca tribut lui Hitler. In schimb, s-a scapat pe el in fata tancurilor rusesti, invatand astfel ce este frica.

Decojind ceapa nu este o capodopera, nu te lasa cu gura cascata, si abia daca este luminata de scanteia care a aprins Toba de tinichea. Dar este o carte frumoasa, placuta, scrisa bine, cu simtul raspunderii, asa cum autorii romani doritori de nemurire nu stiu inca sa scrie.

PS Acum citesc Vorbeste, memorie a lui Nabokov. Am mai citit-o acu’ cativa ani, in graba, si imi amintesc ca mi-a placut, desi nu mai tin minte prea multe amanunte. Impresii, dupa ce o termin.

Rushdie, epuizat in Bucuresti

Incredibil, dar adevarat! Versetele satanice s-au epuizat in librariile din Bucuresti, in prima zi de la aparitie. Prima mea reactie a fost sa ma bucur cand am vazut ca lumea chiar citeste, dar dupa mi-am dat seama ca eu nu o sa mai puna mana pe carte pana la Craciun, asa cum imi doream. Cuprins de disperare, am inceput sa bat librariile din centru, si chiar pe la mine, prin Militari. Nimic. O vanzatoare mi-a spus, exasperata, sa vin dupa 1 ianuarie. Mi-a trecut supararea cand am auzit-o: eram al nu stiu catelea care intrebase de carte.

Pana la urma mi-am luat Decojind ceapa a lui Grass. Sper sa merite asteptarea.

Ipocritii de la sefia BOR se iau de Polirom si de Versetele satanice

Patriarhia Romana s-a declarat solidara cu musulmanii pripasiti pe meleagurile mioritice, care dezaproba apariţia pe piata din Romania a romanului Versetele satanice al lui Salman Rushdie. Citez din comunicatul lor: “Patriarhia Romana dezaproba manifestările care lezeaza valorile spirituale si simbolurile religioase, indiferent de religia oficiala pe care acestea le exprimă”.

Mama, mama, de ce se baga si astia ca musca in curu’ calului, ca sa ma exprim elegant? Ii inteleg ca le place un public cat mai cretin, indoctrinat si nespalat pe dinti, da’, pe bune, ce naiba au cu literatura? N-am absolut nimic nici cu musulmanii, nici cu crestinii, dar nu inteleg lejeritatea cu care se avanta pe piata de carte laica. Doamne, fereste-ne de fascisti si de ipocriti.

Domnilor prea-fericiti, singurul criteriu valabil in literatura este cel estetic. Mai pe romaneste, cartile sunt bune daca sunt citite cu placere, nu daca primesc aprobarea liderilor religiosi sau de orice alt fel.